9 filme bune din 2018

A fost un an bun pentru post-apocalipsă, nuanțe socio-politice sau dependența de tehnologie. Așadar, iată lista personală pe 2018, cel mai potrivit articol pentru începutul acestui blog în care voi scrie scurt și la obiect despre filme care merită comentate. Le vom descoperi împreună.

I Think We’re Alone Now

O metaforă despre introvertiți, regizată de Reed Morano, directoare de imagine ale unor filme precum Little Birds, For Ellen sau Kill Your Darlings, cu Peter Dinklage la fel de bun ca pe vremea The Station Agent, și Elle Fanning insistentă, indie-drama post-apocaliptică unde un librar e ultimul locuitor al unui orășel american are cîte puțin din toate: melodramă, noir, thriller sau sci-fi.

Funcționează excelent scenaristic, devii confortabil cu situația, e calm, dar și cu cîteva momente de umor negru, merge atît de încet cît trebuie, iar cele două personaje, deși contradictorii, nu irită. Povestea se schimbă abrupt și aproape absurd, dar numai să întărească miza filmului.

7/10 ★

Blindspotting
(fotografie principală)

Mai înainte de orice o demonstrație de forță a două tinere speranțe (regizorul Carlos López Estrada și actorul Daveed Diggs, care a mai apărut în 10 episoade din Black-ish, dar și în Wonder, apreciatul de la Sundance și alte festivaluri dedicate zonei indie urmărește aventurile lui Collin și Miles, doi camarazi destul de diferiți (unul negru, altul alb, unul care vrea să devină „om normal”, celălalt enervant imatur), dar mai ales ale lui Collin, care mai are nițel și termină perioada de eliberare condiționată, doar că, firește, să te ferești de conflicte și situații nefericite în proaspăt gentrificatul Oakland nu e așa ușor. Deși are momente ridicole sau nu-atît-de-profunde pe cît se caută, Blindspotting reușește două lucruri importante: e natural și actual.

7/10 ★

Eighth Grade

Hiperbolizat în bună măsură, în același timp tragicomic și dureros de privit în multe momente, umilitorul coming of age regizat de multi-talentatul post-comediant Bo Burnham e sofisticat vizual, post-modern & naturalist în expresie & compoziție și excelent interpretat de Elsie Fisher, în rolul unei fete la limita dintre pubertate și adolescență, dependentă de telefon și aplicațiile de rigoare, care dorește să fie cool.

9/10 ★

Roma

O rememorare nostalgică a copilăriei regizorului, în jurul anului 1971, a cărui vară a rămas în istorie după ce peste 100 de studenți s-au prăpădit în timpul protestelor înăbușite de un regim susținut de Unchiul Sam. Se vorbește pe la colțuri (presa mainstream a cam evitat) despre aspectele politice ale filmului (sau mai degrabă lipsa acestora?), cum că ar fi working class exploitation sau că ar fi prea căutat hollywoodian prin felul în care hașurează feminsmul. Aș zice că dimpotrivă.

Cuaron ridiculizează burghezia și scoate în evidență problematica relație patron-angajat prin momentele în care Cloe e tratată agresiv sau umilitor (efectiv, îi cară bagajele unui bărbat, lucru care putea fi lejer evitat, dar l-a lăsat acolo intenționat, doar sîntem în 2018 și înțelegem mai profund lucrurile astea). Mai mult decît atît, e a doua mamă a copiilor.

Altfel, estetic e relativ obositor și ultra-finisat, deși copleșitor în unele momente, la fel și compozițiile, iar scenariul caută tot timpul grație în banal. E drept, reușește uneori, iar răbdarea merită. Roma nu e din păcate nici Y Tu Mamá También, nici Children of Men, nu are acel neorealism candid, ci unul metodic, ermetic și aproape flambat.

8/10 ★

Sorry to Bother You

Debutul în regie al muzicianului și actorului Boots Riley, filmul e, în mare, fabula săracului care vrea să ajungă la ultimele etaje ale corporației, doar să afle că totul e bullshit: exploatare & . Captivant, amuzant, poate prea lung & nu de puține de ori suprarealist, atît pro-sindicat și anti-capitalist, cît și cu înțepături pentru discursul activist de stînga, inclusiv cel de obicei insipid venit din zona artei contemporane, STBY poate fi considerat radical, avînd în vedere că e totuși o comedie. De asemenea, am fost imens de bucuros că i s-a dat rol principal lui Lakeith Stanfield (Darius din Atlanta), un gagiu de urmărit – urmează să-l vedem în Knives Out, regizat de Rian Johnson (Looper, Brick) sau Uncut Gems, noul film al fraților Safdie (Good Time).

7/10 ★

Upgrade

Australianul Leigh Whannell, scenaristul filmelor-cult Saw și Insidious, a schimbat placa și a încercat un sci-fi violent, în care un individ cît se poate de working class și old school, care privește cu suspiciune noile tehnologii, ajunge să fie posedat de ele. Mai exact, de un computer care poate prelua oricînd controlul asupra corpului său, transformîndu-l într-un fel de JCV meets Neo, dar și să gîndească pentru el. Iar treaba asta vine cum nu se poate mai bine, avînd în vedere că eroul nostru „de suburbie” vrea să afle cine i-a ucis soția.

Upgrade nu e mai mult decît trebuie metaforă, nu insistă pe aspectele socio-politice mai mult decît știm și noi: oameni providențiali, mesianici, ca Elon Musk sau Mark Zuckerberg pot veni la pachet cu efecte secundare. Plusează în schimb la capitolul suspans, find unul dintre rarele B-movies de acțiune care depășesc așteptările, dar și la cel estetic: un exercițiu de stil în neo-noir undeva între filmele lui Carpenter și, să zic, mai proaspătul Black Mirror. Excelent.

9/10 ★

You Were Never Really Here

Filmul realizat în doar 29 de zile de Lynne Ramsay are toate ingredientele unui neo-noir: plimbatul cu mașina (sau fără) printr-un oraș auster (aka Drive), un fel de castel unde locuiește ticălosul ăla mare (aka Sin City), o recuperare dintr-un bordel (aka Taxi Driver), dar și o relație-capsulă, un safe space rupt de cealaltă realitate pe care o trăiește personajul (aka No Country for Old Men). Referințele însă sînt mai degrabă pentru a potența You Were Never Really Here, nu pentru a-l devaloriza.

Imagistic, cu cadre deosebite & captivante, dialog minimal și interpretări memorabile ale lui Joaquin Phoenix și Ekaterina Samsonov, You Were Never Really nu e (neapărat) film de intrigă & scenariu (puțini sînt Yorgos Lanthimos și e oarecum dovadă de amatorism să acuzi filmul lui Ramsay de narativ subțire), ci bineînețeles metaforă vizuală & ambientală, în același timp invers proporțional cu romanul scris de Jonathan Ames. Sau dacă e poveste, e povestea unui om care deși e captiv violenței, caută sens în aceasta – scena în care criminalul mamei sale își trăiește ultimele minute e pe cît de imprevizibilă, pe atît de neconvențional emoționantă.

8/10 ★

Leave No Trace

Cunoscută mai ales pentru Winters Bone, Debra Granik cred că a făcut abia acum cel mai bun film al ei, o poveste complicată de inter-dependență între părinte și copil, dar și una care scoate în evidență niște nuanțe serioase despre prejudecățile noastre vizavi de cei care nu trăiesc în parametrii sociali normali. Ca noi, cum s-ar zice. Iar cînd oamenii de genul ăsta, pe care noi îi considerăm ciudați (mai ales cînd ei nu trăiesc într-o casă, ci în pădure, spre exemplu), îi aruncăm în birocrație și uneori le facem mai mult rău.

Ben Foster, care trăiește într-un fel de apogeu al carierei de la Hell or High Water încoace (vezi și Galveston), joacă rolul unui veteran de război care suferă de sindromul de stres posttraumatic și care trăiește într-un parc din jurul orașului Portland, împreună cu fiica sa. După ce sînt observați de un jogger, cei doi ajung pe mîna poliției și în atenția serviciilor de asistență socială. Cum ar fi fost mai potrivit să se întîmple ulterior lucrurile ne dă peste cap orice convingere pe care credem că o avem.

7/10 ★

The Rider

Filmul meu favorit, aș zice, dintre toate. „De ce mi-ar fi frică de o cameră, dacă ei nu îi e de un cal?”, așa s-a gîndit Brady Jandreau, după cum mărturisește într-un interviu, cînd Chloé Zhao i-a propus să joace în The Rider, un film a cărui intrigă e tocmai accidentul care îl va ține, pentru tot restul vieții, departe de rodeo. Neorealist fără să fie ultra-stilizat și nici melodramatic, cu momente de liniște & cadre lungi atît apăsătoare, cît și profunde, The Rider reușește să fie empatic cu pasiunea băieților, nu le judecă sau critică nici captivitatea, nici limitele socio-culturale.

9/10 ★