Sezonul 3 din True Detective: Nimic de investigat

A venit probabil vremea să înțelegem (și să acceptăm) că Nic Pizzolatto nu mai poate („A smart guy who’s steady is hard to find”, cum zicea Marty Hart). Sau, după cîteva proze scurte adolescentine și un roman melo-thriller de Duminică (Galveston, scris în 2010 și ecranizat anul trecut), atît a putut: primul sezon True Detective, care pare tot mai imposibil de egalat. Mi s-a părut injust să judec așa după un al doilea sezon problematic și supraîncărcat, experiment prin numărul mare de personaje care, finalmente, nu sînt conturate, dar măcar tributar suspansului și acțiunii. Acum, însă, mi se pare necesar.

Ce-am văzut aseară pe HBO e auto-pastișă (auto-parodie, poate?): nu doar că se întoarce în epoca primului sezon, dar îi reîncălzește multe găselnițe. Dintre ele, spațiul și estetica southern goth (Arkansas e stat vecin cu Louisiana), salturile temporale (dacă două au fost de-ajuns, de data asta încearcă cu trei, diluînd orice șansă de atașament față de personaje), aluziile la satanism (ce-i drept, mult mai hașurate aici, cu referințe concrete), dezgroparea cazului la mulți ani după evenimente, detectivul cerebral vs. detectivul „dintr-o bucată”, interogatoriul faux-enigmatic, trimiteri către definiții filosofice ale timpului și probabil altele pe care le știe sau le va descoperi fiecare dintre noi.

Doar că în cheie soap opera. Cne se culcă cu cine sau, serios vorbind, cine ce mai face în timpul liber, indiferent de an: o grămăjoară insistent enervantă & plictisitoare cu personaje (tatăl copiilor, fiul lui Hays, profesoara neconturată devenită ulterior soție inexistentă, chiar și Hays rătăcitul din 2015, cu tot cu regizoarea și documentarul ei) care mută atenția de la cei doi și investigație și o sparge în bucățele mici de puzzle. Doar că, să fim serioși, nu mai are nimeni vîrsta pentru așa ceva. True Detective nu e doar puzzle pentru fanii Tînăr și neliniștit, e călătoria (meta-psihedelică, aș adăuga) rezolvării acelui puzzle (character piece, cum se zice, dar tocmai asta lipsește ultimelor două sezoane). Apoi, pune-l regizor pe Jeremy Saulnier, care dă tare în contrast și are vaga impresie că ar regiza un film horror nemțesc cu fantome (Pizzolatto l-a îndepărtat, oricum, după aceste două episoade) și kitsch-ul e complet.

PS. Da, firește că Mahershala Ali face un rol minunat (jonglează cu furie înăbușită și nevoie de afecțiune), iar lui Dorff îi știm prea bine limitele (dar nici rolul obtuz scris nu-l ajută). Dar asta nu salvează nimic.

6/10 ★