Papillon: Scapă cine insistă

Povestea relativ celebră, relativ adevărată, a francezului Henri Charriere, aka Papillon, acuzat pe nedrept de crimă și condamnat la închisoare pe viață în Guyana Franceză, de unde încearcă în repetate rînduri să evadeze, a apărut pe marele ecran mai întîi în 1973, cu Steve McQueen și Dustin Hoffman în rolurile principale, într-un film regizat de Franklin J. Schaffner (vezi Planet of the Apes sau Patton) și scris de Dalton Trumbo (scenarist-vedetă american, despre care am putut afla mai multe în filmul care-i poartă numele). Din păcate, nici cel de-atunci, nici cel de-acum, nu reușesc să convingă.

Dacă prima ecranizare a insistat pe realism sau flirtul cu nebunia a celor doi deținuți, cea recentă, regizată de danezul Michael Noer, în care apar Charlie Hunnam și Rami Malek, se concentrează pe aventură, machismul lui Papillon și estetizare.

Greșelile comune? Ambele au doi actori care supra-interpretează (Hoffman e caricatural, iar Malek, oricît de mult îl îndrăgesc, e aproape tot timpu’ cu gura căscată și copleșit de orice situație, oricît de banală ar fi – știrea că toaleta e în colțul celulei comune vine ca un trăznet). Ambele au două personaje principale atît de preocupate să evadeze, încît devin plictisitoare și prădate de personalitate: să evadeze, frățioare, terminăm odată povestea!

Finalmente, însă, Papillon de astăzi poate fi palpitant pe alocuri, dacă-l acceptăm ca pe un film cinstit de aventură, mai mult sau mai puțin inevitabil lăbărțat narativ (știu, omul ăla și-a petrecut o viață încercînd să scape, dar parcă e greu de cuprins și mulțumit pe toată lumea) și care evită nuanțe cerebrale în folosul suspansului. Uneori e crunt, alteori melodramatic, uneori subțire (începutul, spre exemplu, cu povestea de dragoste a lui Papi e ridicol de fals), alteori candid (dacă în anii ’70 se vorbea despre homoerotism, astăzi spunem bromance). Merită, oricum.

6/10 ★