The House That Jack Built: Iubesc oamenii, dar îi urăsc

 „Fac filme care altfel nu s-ar face”, spune Lars von Trier într-o discuție, cum altfel decât savuroasă?, alături de Peter Schepelern, profesor la Universitatea din Copenhaga. Dacă treaba asta nu era limpede pînă acum, e suficient să vedem The House That Jack Built, în care von Trier duce pînă la capăt metafora despre specia umană: o iremediabilă pacoste pe fața pămîntului, una egoistă, nefericită, dezastruoasă și violentă. Iar treaba asta e, pe cît de dureroasă, pe atît de comică, fiindcă personajul principal e un criminal în serie care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă și care își depozitează victimele într-un congelator, printre cutii de pizza.

Două ore și jumătate în care Jack (Matt Dillon) reflectă asupra posibilităților abstract artistice ale răului, în timp ce Verge (Bruno Ganz), personaj oglindă, rațional, îl ascultă aproape dezinteresat („Nu mă poți surprinde cu nimic, le-am auzit pe toate”), iar deseori îi răspunde sarcastic, amuzat de ridicolul prin care psihopatul încearcă să găsească fărîme de prețiozitate nevrozelor ucigașe, comparîndu-se cu Glenn Gould, unul dintre cei mai apreciați pianiști, Dumnezeu, care ar ascunde sublimul în cele mai întunecate colțuri ale bisericii (plus filosofia mielului și tigrului), sau cu negativul fotografiei monocrome, în care lumina (Binele) devine întuneric (Rău).

Așa că nu surprinde pe nimeni dacă dialogul dintre cei doi poate fi pe alocuri plictisitor, de multe ori supra-explicativ (Verge e un fel de Captain Obvious care ne tot aduce aminte că nu e OK ce face Jack. Știm, coane, nu tre’ să cunoaștem povestea copacului lui Goethe pentru asta). Cu alte cuvinte, von Trier n-a avut „tupeul” să facă din cele „două filme” unul singur, cel al criminalului Jack și al celor cinci povești ale sale. Abia atunci ar fi fost, cum le place unora să-l subestimeze, provocator. Dar poate așa tre’ să le explici ălora la Cannes, să nu cumva să iasă „șocați” din sală.

De ce să-l vezi? Reflexia asupra faptului că ura noastră nu cunoaște limite reușește să emoționeze și să răscolească, iar exercițiul intens & agitator despre limitele morale în care judecăm arta (atenție, filmul nu e niciun moment despre crimă ca artă în sine, iar von Trier chestionează inclusiv filmele sale mai vechi) e o „lecție” care pică precum o bombă nucleară în peisajul (artistic!) tot mai corect politic al momentului.

7/10 ★