Oh, Ramona: Critica ne omoară

Ne place să fim elitiști, e cel mai bun lucru lăsat de Dumnezeu pe pămînt după, să zicem, cărucioarele de supermarket și părerile despre legile justiției. Oh, Ramona, filmul Cristinei Jacob, responsabilă și cu cele două #Selfie, e fără să stăm prea mult pe gînduri un eșec artistic și în același timp un succes la box-office – peste o sută de mii de spectatori în primul weekend e o cifră fabuloasă pentru un film românesc. Comparativ, Moromeții 2 a reușit puțin peste 190.000 pe toată durata prezenței în cinema (pe care, tot un eșec artistic l-aș numi, chiar dacă în alți parametri critici).

Discuțiile în jurul acestui film prost, dar inofensiv, au prins, inevitabil, și nuanțe la limita dintre prejudecată și îngîmfare. În Vice s-au scos în evidență chiar greșelile incorecte politic, ca și cum arta ar trebui reglementată și eventual chiar trasă la răspundere pentru glumele despre, să zicem, grași: „Din punct de vedere al corectitudinii politice, cele mai greșite sunt toate scenele în care apare Carla, «colega grasă».”

Criticul de film Iosif Prodan scrie în FilmSi cu tentația care transpiră din fiecare paragraf de a interzice ori cenzura astfel de producții care, în opinia sa, lasă „răni adînci” în cinema: „Sigur, o să spuneți că filmul a avut succes. OK, dar și PSD-ul e votat de mulți oameni și asta nu înseamnă că e în regulă”. Asemenea, într-o oarecare „bulă” social media, „teribila știre” a fost tratată cu lamentații sarcastice: publicul nostru merge la filme proaste, deci e needucat. Cum facem, dragilor, să salvăm arta? Sau, altfel spus, dacă la Aquaman e scuzabil faptul că s-au strîns peste 650.000 de spectatori, la un film românesc, la fel de comercial, e de-a dreptul scandalos să aibă succes la același public.

Pe de altă parte, extrema cealaltă. „Avem nevoie să depășim momentul filmelor plictisitoare post-revoluție și Oh, Ramona! este un pas extrem de bun în această direcție”, scrie Codrin Spiridon pe Cavaleria. Adică, uite, domnule, un film distractiv, mai slăbiți cu Noul Val, aspirații festivaliere și așa mai departe. Oricum, dacă mă apuc să înșir filmele românești distractive, ne apucă dimineața.

Ambele poziții sînt simptome ale imaturității critice. Fără să contextualizăm și să învățăm o dată pentru totdeauna că arta are valori diferite, nu unanime. Cu alte cuvinte, între Bun vs. Rău și Superios vs. Inferior sînt niște diferențe nu doar de nuanță, ci mai ales de atitudine. E unul dintre motivele pentru care între arta comercială și arta, să-i zicem, „cu pretenții” (că-i film, muzică, pictură, fotografie etc) e o prăpastie. Mai întîi de toate, una de comunicare.