Escape Room: Fiecare generație are Cubul ei

Au trecut peste 20 de ani de la Cube și vreo zece de la apariția primelor escape rooms în Japonia. Generația asta avea nevoie de un astfel de film. Care generație? Cea care probabil n-a văzut filmul lui Vincenzo Natali din 1997 și care caută pe YouTube, în timp ce pe coloana sonoră se aude niște uplifting EDM, tutoriale despre cum să deschidă, ei bine, un cub (aka puzzle box) – pentru că, în cele din urmă, Escape Room poate fi văzut și ca un omagiu adus amintitului. Exercițiul din acest an al regizorului Adam Robitel schimbă nițel perspectiva: toată lumea merge de bunăvoie la eșafod, iar personajele (tot șase la număr, precum în Cube), au un singur și foarte important lucru în comun (în afară de ghinionul de a fi selectați, bineînțeles).

Dar nu fără stîngăciile sale (aproape insulte, aș completa): un gagiu care trage inutil de grosolan de mînerul unei uși (deși știm cu toții că nu așa se deschid ușile), plasticul se topește într-o cameră transformată în cuptor, dar, miraculos, pielea umană e mai rezistentă, topirea unui cub din gheață ținut în brațe LA PIEPT sau cablul unui telefon capabil să suțină geutatea unui om. Altfel, pentru un survival & puzzle & nu-mi pasă cine scapă adventure e destul de antrenant și creativ (scenograful Edward Thomas a făcut treabă bună), doar că ultimele 20 de minute sînt ca și cum Stanley Kubrick l-ar fi lăsat pe Michael Bay să rezolve finalul 2001: A Space Odyssey. Sau, chiar mai rău, pe Baz Luhrmann.

De ce să-l vezi? Primele trei așa-zise camere sînt destul de incitante, tenta de comedie neagră reușește, dar apoi ne izbește excesul de zel în folosirea unui defibrilator, nițel Westworld și un final mai inutil & ridicol decît ochelarii 3D la teatru.

6/10 ★