The Perfect Date: Impotența la 18 ani

Dacă despre Netflix ne-am cam lămurit că a devenit un fel de moviebot în beta testing, filmele cu adolescenți au devenit, paradoxal, tot mai „adulte”. Pun la socoteală, desigur, faptul că americanii între 18 și 30 de ani fac sex tot mai rar, statistic vorbind, și că de vreo două decenii se tot vorbește, mai mult sau mai puțin naiv, despre „30 is the new 20″. Așa că poate n-ar trebui să fie surprinzător că-n filmul lui Chris Nelson, un regizor cel mult mediocru, puștii de liceu sînt mai preocupați de semnificația socio-politică a artei stradale sau metafore despre înghețată decît să facă sex atunci cînd părinții nu-s acasă.

Și nu glumesc, Celia Lieberman, interpretată „copilărește” de Laura Marano, o actriță în vîrstă de 23 de ani, are cîteva replici atît de conservatoare sau anoste că merită punctate: „Street art is a public disservice. It’s like streaking on a baseball field”, „Don’t knock vanilla, okay? It seems a little boring, I give you that, but there’s a lot of nuance flavors hiding inside” sau „Actually, I asked him out, because I am the master of my universe.”

Ce-i mai „dureros”, deși filmul evident încearcă din răsputeri să fie cît mai cuminte și corect politic, e că Brooks Rattigan inventează o aplicație (al cărui cod e scris miraculos într-o seară, de prietenul cel mai bun) prin care e chemat la tot felul de întîlniri, jucînd rolurile care i se cer de la partener. Iar acei parteneri sînt atît de stereotipizați, încît găleata de CGI folosită pe Celia nu mai pare atît de stridentă. Rattigan, că veni vorba, e jucat de noul poster boy Noah Centineo, pe care-l știi probabil din alte două filme asemănătoare, To All the Boys I’ve Loved Before și Sierra Burgess Is a Loser, ambele produse de același algoritm „Here, hold my beer” Netflix.

De ce să-l vezi? Pentru că ceva atît de inutil, în care cel mai demențial & wild lucru făcut de un licean e să fure o pungă cu gheață din bucătăria unui restaurant, devine, inconștient, parodie.

3/10 ★