The Society: Ora de civilizație

„The fuckin’ Church is open”, strigă unul dintre liceenii care s-au trezit singuri într-o replică a orașului de baștină și se pornește o petrecere ca-n American Pie. Pentru că, nu-i așa, știm cu toții că adolescenții abia așteaptă să bea bere în Biserică. Dar, pe lîngă alte stîngăcii, The Society, chiar dacă mai puțin complex & cerebral decît alte asemenea (mă gîndesc mai ales la Wayward Pines sau Lord of the Flies), e destul de eficient în simplitatea lui.

Ai o lideră de opinie, Cassandra, un fel de candidată USR la președinția blocului, care are impresia că reprezintă cel mai bine interesele grupului, mereu încordată și prejudecînd, un opozant, Harry, căruia nu-i place să fie condus, dar de fapt nici să conducă (probabil singurul personaj intrigant, de altfel), grupul de believers în Doamne-Doamne (și una dintre cele mai involuntar comice replici: „God doesn’t just play games with people for fun”), gașca de fotbaliști mai-mult-decît un pachet de mușchi și cîțiva preocupați mai degrabă cu cine și de ce să se culce (discursul cringe & elementar #metoo apare și el). După două episoade, e frustrant în multe momente, prea ambițios să fie smart, deși intriga și retorica sînt fie la îndemînă, fie clișee. Cu toate astea, suficient de curios.

De ce să-l vezi? Cîțiva actori tineri & expresivi și un pumn de personaje imprevizibile – practic, oricine poate deveni agresiv, suicidal, dictator sau, dimpotrivă, simpatic.

6/10 ★