Stockholm: Îmi place cînd ești obraznic

Sindromul Stockholm se numește așa în urma jafului din August 1973, cînd Jan-Erik Olsson a ținut patru ostatici timp de șase zile în Kreditbanken, una dintre cele mai mari bănci din capitala Suediei. Cei patru aveau să simpatizeze cu Olsson, ba chiar au încercat să-l protejeze la eliberare și au refuzat să depună mărturie împotriva sa (ACAB!). În mod bizar, avînd în vedere fetișul hollywoodian pentru hoți, asta e abia prima ecranizare pentru marele ecran, pe lîngă filmul de televiziune Norrmalmstorg din 2003.

Așadar, se iau Ethan Hawke – care a mai lucrat cu regizorul Robert Budreau la Born to Be Blue, o dedicație destul de siropoasă muzicianului Chet Baker – suedeza Noomi Rapace și britanicul Mark Strong și se țin captivi într-o relație love/hate timp de o oră și jumătate.

Romanțat (suferă de același sindrom?), parcă mai preocupat de recuzită sau hairstyling și fără cîteva detalii & dovezi de violență întîmplate în realitate (spre exemplu, Olsson la un moment dat i-a obligat pe ostatici să poarte centuri explozive), filmul lui Budreau e mai degrabă caricatural (Hawke se maimuțărește pe muzica lui Bob Dylan, iar polițiștii suedezi par din Taxi, doar că fără umor) ignorînd provocarea de a contempla & investiga dinamicile dintre prizonieri și agresori – în afara felului captivant seducător în care Rapace îl privește pe Hawke.

De ce să-l vezi? Dacă poți să ignori faptul că un polițist ratează ținta de la vreo patru, cinci metri și că nimeni nu-l ia în serios pe Hawke, poate fi un film pentru care să nu simți că ai irosit popcornul.

6/10 ★