Shaft: Aproape parodie

Îți dai seama că un film cu John Shaft nu e tocmai ce trebuie cînd nu începe cu cîntecul lui Isaac Hayes – ce-i drept, „Love Over and Over Again” e o mică bijuterie, dar chiar și așa –, iar prima scenă e cu o femeie (fie ea Regina Hall!) care zbiară la el. De fapt, e atît de multă & inutilă muzică în film că nu m-ar mira ca drepturile de autor să fi costat mai mult decît Samuel L. Jackson. După un Shaft cel puțin decent în anul 2000 (îmi aduc aminte și de rolurile simpatice făcute de Christian Bale și Jeffrey Wright – Peoples Hernandez e unul dintre ticăloșii mei favoriți ai cinemaului) era aș zice previzibil că doar Netflix putea să ridiculizeze o franciză.

În prim-plan, fiul lui John Shaft, genul ăla de milenial corect & woke, dar care încă din primele scene răspunde la o cvasi-ilegalitate cu o altă ilegalitate (tipic!), interpretat de Jessie T. Usher, despre care încă n-am nicio părere bună. În schimb, apar talentații Alexandra Shipp (Storm din recentele X-Men) și Avan Jogia (vezi Now Apocalypse).

Atît micul JJ, cît și tatăl său sînt caricaturi. Un milenial care ajunge în fața unei crack house cu Uber (undeva pe 139th Street, într-o compoziție forțat periculoasă, azi o străduță liniștit gentrificată) și ar fi folosit Apple Pay să mituiască providențialul sifonar de cartier, față în față cu un bătrînel misogin, care atacă gratuit „noul” tip de bărbat, pe care oricum îl bănuiește din start că ar fi gay. Ciocnirea dintre cele două generații atît de diferite ar fi fost intrigantă, dar e greu să nuanțezi & echilibrezi cînd n-ai talent la scris – să nu uităm că vorbim totuși despre Kenya Barris, responsabil cu nesăratul serial Black-ish.

De ce să-l vezi? Derizoriu, rupt de realitate, cu o intrigă anostă, noul Shaft, deși inutil, poate fi, ironic, o comedie-spre-auto-parodie involuntară acceptabilă pe alocuri.

3/10 ★