Jonathan: Schizofrenic, dar mă tratez

Jonathan (Ansel Elgort din Baby Driver), un tînăr arhitect virgin, împarte același corp cu boemul & dezordonatul John, cea de-a doua identitate a sa, care își intră în rol între 7 PM și 7 AM. Cum John (și Jonathan) tre’ să se odihnească la un moment dat, îl înțeleg perfect dacă se simte nedreptățit. Cea de-a treia identitate (salut, Freud!), după cum aflăm ceva mai tîrziu, a fost „rezolvată” sau mai exact removed, cum spune Mina Nariman (Patricia Clarkson), doctorița (aș bănui „mama inventivă”!) care urmărește îndeaproape „cazul”.

John se îndrăgostește de o fată, Elena (Suki Waterhouse) și regulile & tabieturile furate parcă dintr-un manual de mindfulness ale lui Jonathan sînt date peste cap. John e constrîns în cele din urmă să rupă relația (E regulă!), apoi dispare deprimat & furios. Nici măcar nu mai mănîncă cina pe care celălalt i-o pregătește, aspect care m-a făcut să mă gîndesc dacă nu cumva Jonathan efectiv pică din picioare la 7 trecute fix. Pentru un scenariu care pleacă de la un concept filosofic intrigant, m-aș fi așteptat măcar să încerce o idee despre ce se întîmplă cu Jonathan în timpul în care John refuză să existe.

Ignorăm faptul că Elena dispare din scenariu după ce își îndeplinește rolul meschin în izbucnirea conflictului, dar și alte cîteva neclarități (De ce n-au ales/încercat să aibă o relație cu aceeași fată? Oare implantul e doar un GPS, iar rutina cu ora 7 e autosugestie?), iar Jonathan e ceea ce ar fi putut fi un episod Black Mirror care ar fi încercat să trateze schizofrenia cu o cameră video și un gadget implantat în creier.

De ce să-l vezi? Mai mult decît ceea ce pare la prima vedere: metafore despre singurătate, identitate, anxietate, consumerism, conformism și așa mai departe, împachetate ambițios.

7/10 ★