Marriage Story: Pînă cînd avocații ne vor despărți

Dacă Kramer vs. Kramer, filmul lui Robert Benton din 1979, e dominat de relația tată-fiu și efectele despărțirii părinților asupra puștiului, filmul de astăzi al lui Noah Baumbach (vezi Greenberg sau Frances Ha) e preocupat cu frustrările existențiale & carieristice ale părinților, aranjîndu-le o lungă & detaliată dramedie a dialogului & expresiei (deseori, în buza pedagogiei unor Woody Allen sau ale mumblecore-ului fraților Duplass) și reinventării sociale & profesionale – nu cred că se putea mai milenial-ish de-atît. Ca totul să fie mai mult decît evident în acest sens, încă din primul sfert de oră pe bonă o ia „gura pe dinainte”: „God, you guys are so attractive.”

Dustin Hoffman interpreta rolul unui art-director într-o agenție de publicitate, în timp ce Adam Driver (Charlie) pe cel al unui regizor de teatru – amîndoi auto-suficienți și captivați de munca lor. Meryl Streep era tot art-director, doar că la reviste de modă, în timp ce Scarlett Johansson (Nicole) e actriță. Ambele sînt domolite și ulterior neîmplinite în carieră din cauza familiei, iar ambele conflicte se termină cu un proces neplăcut și „murdar”. Dar mai sînt sporadic și micro-referințe surpriză & delicioase, spre exemplu apelativul „honey” pe care ambii bărbați îl folosesc.

Orișicît, milenialii din clasa creativă o pot lua razna și înjura mai ceva decît cuplul de mexicani pe holurile Judecătoriei, pe care Baumbach nu-știu-cît-de metaforic îi folosește pentru a exprima ridicolul & imprevizibilul situației, indiferent de clasa socială din care faci parte sau oricît de educat te-ai putea imagina. Iar după un război belicos & inutil, care include avocați (excelenți Alan Alda, Laura Dern și Ray Liotta) și grămezi de bani cheltuiți, pace. Și un moment Rat Pack într-o crîșmă din New York, cînd Charlie interpretează „Being Alive”, cîntecul lui Stephen Sondheim din 1970 folosit în piesa de comedie Company. „You have so many reasons for not being with someone, but you haven’t got one good reason for being alone”, e unul dintre primele versuri, care mai apoi se transformă în: „Somebody crowd me with love. / Somebody force me to care. / Somebody let me come through, / I’ll always be there, / As frightened as you, / To help us survive”. Charlie înțelege concesia. Într-un final, nu-l mai așteaptă nimeni la intrare în casa din Los Angeles, intrînd aproape ca un străin sau un vecin indiscret.

Baumbach, deși uneori enervant de structural și/sau prețios (scena în care cei doi încă soți închid poarta curții în timp ce se privesc e nu doar frugală, dar și redundantă după alte două mult mai izbutite cu ușa de la intrare), diluează sau readuce în discuție familiaritatea dintre cei trei cu fiecare replică, gest, privire sau îmbrățișare. E un film al interpretărilor, micilor detalii & mai ales al confruntărilor verbale. Și mai ales un film care, la rigoare, se termină în acele prime scene din apartament despre care aminteam mai devreme, cînd Charlie face un scurt rezumat egoist despre cum ar trebui să decurgă lucrurile în timpul separării și după („We want the same things”, presupune naiv), în timp ce Nicole îl ascultă indiferentă – are alte planuri pe care nici nu-și mai bate capul să i le spună. E totuși curioasă (și dependentă) de opiniile lui critice și îl întreabă dacă i se pare bun serialul în care urmează să joace la Los Angeles, apoi îi cere să-i citească notițele din carnet pe care Charlie le face de obicei după fiecare reprezentanție a piesei în care ea joacă rolul principal. Una dintre ele e despre faptul că a forțat emoția (salut, Baumbach!), iar Nicole îi răspunde că nu poate să plîngă pe scenă, iar el știe foarte bine asta. „That’s all I had. Thanks for indulging me”, îi zice afectuos Charlie. Nicole îi urează noapte bună, iar după ce iese din cameră izbucnește în plîns. În următoarea scenă, ea împreună cu puștiul sînt deja în California.

7/10 ★