În luna august a anului trecut, The Independent titra spectaculos că jumătate dintre bărbații care fac parte din Generația Z consideră că feminismul „a mers prea departe”. La concluzia asta ajuns Fundația caritabilă „Hope Not Hate”, în urma unui studiu realizat cu peste două mii de participanți, a cărui miză macro a fost să nuanțeze cîteva dintre efectele pandemiei asupra tinerilor. 

Alt studiu, realizat în 2018 în Statele Unite, sugerează că peste jumătate dintre persoanele cu vîrste între 18 și 34 au văzut măcar cîteva episoade ale serialului Friends.

Deși relative, informațiile astea două se bat cap în cap, dacă te gîndești că una dintre cele mai populare producții de televiziune din istorie a fost luată la șuturi în ultimii ani cînd vine vorba despre glumele așa-zis nesărate și umilitoare la adresa persoanelor LGBT sau supraponderale, misoginismul care transpira cam des de-a lungul celor zece sezoane sau nereprezentarea persoanelor de culoare în distribuție.

Se mai bat în cap pentru că, deși Friends poate părea o relicvă a anilor ‘90, Netflix ar fi plătit undeva în jur de 80 de milioane de dolari pentru drepturile de difuzare. În plus, deși compania nu face publice statistici despre consumul și comportamentul abonaților săi, unul dintre reprezenanții importanți ai companiei a mărturisit că Friends a fost printre cele mai populare titluri de pe platformă în ultimii ani. Firește, e o concluzie la care am fi putut ajunge lejer și singuri: cei șase prieteni erau aproape săptămînal în trending.

În fine, Netflix ia o pauză, cum s-ar zice („We were on a break!”), iar Friends s-a mutat anul ăsta la HBO. Treaba asta a fost sărbătorită cu un mix nefericit, de aproape două ore, între talk show plictisitor și documentar redundant de emfatic, care se poate confunda oricînd cu o campanie de marketing pentru vreo multinațională.

Deși are doar cîteva aspecte izbutite (mă refer mai ales la momentele în care cei șase actori principali au fost provocați să interpreteze, la o masă rotundă, cîteva scene de dialog celebre sau la cel în care Lisa Kudrow cîntă „Smelly Cat” cu Lady GaGa) și o fantastică stîngăcie în alegerea lui James Corden în rol de gazdă – cum ar zice Chandler: se găsea cineva mai neinspirat de-atît? – Friends: The Reunion probează încă o dată, asemenea revizitării nostalgice a platourilor de filmare, motivele pentru care încă funcționează: escapism pop într-un balon naiv unde gașca e plasă de salvare emoțională și racord existențial. Naiv, dar mai ales aspirațional pentru Generația Z, care de altfel se confruntă tot mai des cu singurătatea. Și, aparent, nu e atît de deranjată de glumele care irită insulele categorice din social media sau media în general. Doar rămîn între prieteni, nu-i așa?